Dacă de Sânziene a amuţit cucul, de Sânpetru tace privighetoarea. Sânpetru de vară, frate bun cu Sânpetru de iarnă, este stăpân al lupilor, păzeşte grindina şi îmblânzeşte seceta. Înainte se posteşte – singurul post de peste an cu număr invariabil de zile – pentru a celebra martiriul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, dar mai ales pentru a nu se distruge recolta dată-n pârg tocmai când se vesteşte vremea secerişului.
Sărbătorile celor doi fraţi aduc “zile rele de lupi” şi odată cu ele, o sumedenie de interdicţii, începând cu pronunţarea numelui vechiului simbol al dacilor. In aceste zile, lupilor li se spune “câinii lui Sânpetru”, femeile nu-şi piaptană părul, pentru ca pădurea să le încurce cărările şi să-i abată de la turme, nu aruncă gunoiul şi cenuşa din casă, nu împrumută nimic, nu cos, nu torc, nu împletesc. În panteonul ţăranului român, lupul nu este văzut doar ca un simplu distrugător al turmelor, ci este venerat pentru că alungă bolile copiilor, poate vedea şi prinde dracii şi călăuzeşte sufleul mortului spre “haia lume”.
De Sânpetru, ciobanii organizează “Jocul Sclavilor” (un joc ritual fecioresc atestat şi la aromâni), femeile pregătesc ofrande pentru Moşii de Sânpetru: colaci, lumânări, colivă de grâu, faguri, zarzăre şi mere. De aici inainte, după ce mai întâi au fost date de pomană sufletelor celor plecaţi, este îngăduit consumul merelor. “Nici o femeie nu trebuie să mănânce mere până în această zi, fără a-i supăra pe morţi. După această zi, femeile tinere pot mânca mere, cele bătrâne trebuind să aştepte până la Sf. Ilie”. (Tudor Pamfile – Sărbătorile la români).
Sursă: Dr Ion Ghinoiu, Iulia Gorneanu, Arhiva Muzeului Ţăranului Român,harlauletnografie.wordpress.com