Pe 14 octombrie, de ziua Sfintei Parascheva, în sudul ţării se îngroapă vara şi se face nunta oilor, semn că gata, iarna se apropie mai repede decât are toamna vreme să ne desfete inima. La calendar se zice că sfârşitul verii lui Mioi e zi rea de piatră, trăznet şi dureri de cap, se ţine ca să fie tot anul roditor, se împlineşte sorocul ciobanilor şi se face iarmaroc.

La iarmaroc sau la bâlci – cum se zice pe la noi, prin Muntenia – am fost şi noi ieri. N-a dat cu piatră, n-a trăznit şi nici nu ne-a durut capul, ci ne-am bucurat de o zi cu soare blând şi doar câţiva norişori rătăciţi, să nu-i fie de deochi căci asta înseamnă că tot aşa frumos va fi până de Sfântul Dumitru (25 octombrie).

An de an, pe izlazul satului Slobozia Moară de lângă Bucureşti, sat faimos pentru culturile sale de varză şi cartofi, se organizează bâlci mare de toamnă: ţărani din toate judeţele din jurul capitalei, chiar şi de la Buzău veniţi, îşi încarcă tarabele cu bunătăţi colorate pentru toate gusturile. Toamna aceasta a fost generoasă şi peste tot unde vezi cu ochii, dai de saci burduşiţi cu arpagic, cartofi şi ardei, verze îndesate şi lucioase, usturoi şi ceapă roşie cu funiile împletite mai ceva decât cosiţele de fată.

Bine, bine, dar e sorocul ciobanilor, unde e pastrama? Chiar lângă taraba aproape prăbuşită sub greutatea halviţei şi a merelor glazurate. Un tătăiţă sobru o păzeşte cu străşnicie de soare şi nepoftiţi şi nici c-apuci s-o cântăreşti bine din priviri, imaginându-ţi cum va sfârâi în tigaie în chinuri delicioase, că din dreapta ta, o cuconiţă mai vocală ţi-a făcut deja cu ochiul la o pulpă de berbecuţ! Gata pastrama împachetată, am pornit după covrigi rumeni înşiruiţi pe sfoară şi am rezistat cu stoicism la îndemnurile de a gusta o ţuiculiţă neaoşă, nu că ne-am abţine, nici vorbă, dar îi rămânem fideli celei vâlcene.

Doamne, ce frumos e la bâlci! Nu degeaba îi dăm noi înainte cu cele 5 simţuri, nu doar că s-a împrăştiat curcubeul de-a lungul uliţei către izlaz, dar de ici se aude spoitorul ce-şi cântă tingirile, colo se ciocăne străchinile să nu fie crăpate, dincolo sfârâie grătarele, iar în capăt o gloată de copii aşteaptă cuminte la rând cu vata de zahăr în mână să urce în lanţuri. Pe vremea bunicii, lanţurile erau cireaşa de pe tortul bâlciului: o roată mare cu leagăne prinse în lanţuri ce se învârtea până începeai să vezi cerul din ce în ce mai aproape. Azi s-au mai modernizat şi în loc de leagăne, copiii (de multe ori şi adulţii) şed comod în lebede stilizate. Dar bucuria e aceeaşi!

Nu ne-ar ajunge 5 zile să tot povestim despre iarmarocul sfintei, dar vă invităm cu drag la anul. Pentru bucurie multă şi provizii de toamnă.