La o lună după echinocţiul de toamnă, păstorii munteni îl sărbătoresc din timpuri mai vechi decât lumea pe Sumedru, patronul iernii pastorale. Frate cu Sângiorz, se spune despre Sumedru că ar fi fost la origini un zeu străvechi care ulterior a îmbrăcat chipul Sfântului Dumitru pe care creştinii ortodocşi îl sărbătoresc pe 26 octombrie.

Sursă: www.badorgood.com

Astfel, în ajunul sărbătorii de Sân Dumitru sau Sâmedru, cete de copii, însoţiţi de câţiva flăcăi, merg în pădure pentru a alege bradul ce va arde ca simbol morţii şi renaşterii anuale a naturii. Pomul este doborât, curăţat şi adus la locul unde va fi aprins rugul funerar. Trupul neînsufleţit al zeului  – trunchiul copacului – este fixat vertical şi acoperit cu cetină verde. La lăsarea serii, copiii aprind focul, izbucnind în strigăte de bucurie şi adresează invitaţia întregii comunităţi: “Hai la focul lui Sumedru!”

În jurul rugului se strânge toată suflarea satului, iar femeile împart ofrandele ca la o înmormântare obişnuită: grâu fiert, colaci, unt, lapte, brânză, fructe. Participanţii consumă ofrandele, cântă şi joacă, în timp ce trupul Zeului este mistuit de flăcări. Momentul aşteptat este renaşterea divinităţii care corespunde prăbuşii rugului funerar. Direcţia în care cade rugul prezice care dintre feciori sau fete se vor căsători în noul an.

Sursă: www.micivorbemari.ro

Când focul se potoleşte, copiii sar peste el pentru a fi păziţi de boli tot anul, iar tinerii pentru a se căsători curând. În unele sate se aprind focuri în crucile drumurilor, pe malul apelor, pe coamele dealurilor, în toate locurile în care ar putea sălăşui duhurile necurate. Aşa se explică faptul că, pe lângă priveghiul ritualic, există credinţa că la „Sâmedru” unii morţi se pot preschimba în strigoi, moroi şi vârcolaci iar, în acest caz, intervenţia focului ca element purificator este obligatorie. La plecare, participanţii iau, uneori, cenuşă sau cărbuni aprinşi pe care le duc în livezi pentru recolte bogate în următorul an.

Sursă: www.schoolforfun.wordpress.com

Sumedru este şi ziua socotelilor, când vechile înţelegeri, făcute la Sângiorz, expiră: “La Sumedru ciobanii îşi caută stăpânii”. Nerespectarea înţelegerilor de peste an aducea unele supărări, fapt pomenit în zicerea: “La Sângiorz se încaieră câinii, La Sumedru se bat stăpânii…”

Pierdut în mare măsură, astăzi obiceiul mai este ţinut încă, chiar dacă fără semnificaţiile şi ritualurile originare în satele din munţii Leaotei: Rucăr, Dragoslavele, Runcu, în judeţele Argeş, Vâlcea şi Dâmboviţa.

Sursă: Legendele românilor; Munţii Leaota