O iarnă neobișnuit de capricioasă mi-a tot schimbat planurile de călătorit în acest început de an, dar cum, necum am avut inspirația ca, în fix ultima zi în care a mai avut putere, să ajung într-unul dintre cele mai frumoase locuri ale țării: Vama Buzăului.

Poate că unora le este cunoscută denumirea după una din ultimele zimbrării din România, poate că cei mai mulți n-au auzit de această mică localitate, dar eu vă spun cu mâna pe inimă că e un loc magic. Are tot ce-i trebuie: o istorie tare veche de frontieră între Imperiul Austro-Ungar și Regatul României, legende ale cavalerilor teutoni, turcilor și tătarilor, peisaje de-ți taie răsuflarea, o bunătate de urdă de o mănânci direct din palmă căci p-aici sunt mai multe oi decât vaci și desigur, oamenii. Nu trebuie să să mă gândesc prea mult când zic că m-am îndrăgostit cu adevărat de ei. De graiul lor aparte, de simțul umorului și istețimea cu care îndulcesc toate conversațiile, de dragostea lor pentru munte, tradiții și oaspeți.

În această oază, chiar la marginea Rezervației Naturale Munții Ciucașului, am descoperit Pastel Chalet. Nu-mi era deloc străin conceptul de chalet așa că am salutat încântată apariția unei noi locații care să readucă împreună natura și confortul ca răsfăț. Proaspăt deschisă (în octombrie 2015, mai exact), Pastel Chalet mi-a fost recomandată drept o mică bijuterie la numai 230 km de București. Am trecut-o prima pe lista locurilor de încercat în excursia mea și m-am bucurat de fiecare moment.

S-a întâmplat în ultima zi de iarnă, când zăpada bătătorită de pe drumul de 5 km care leagă Vama Buzăului de Pastel Chalet sclipea imaculat în soare. Și acum îmi pare rău că nu m-am oprit să fac câteva poze înainte. Îmi planificasem deja o plimbare cu sania trasă de cai, dar cine ar fi crezut că iarna începea să picure streșinile câteva ore mai târziu? Nici n-a mai avut rost să mă gândesc prea tare căci am cunoscut-o pe Enisa, o minunată tătăroaică (culmea, și roșcată!) din Constanța, proprietara cabanei. După părerea mea, a fost iremediabil molipsită, alături de soțul ei, de microbul Ciucașului.

Am dat doar o scurtă raită prin cabană și am înfulecat prânzul ca să mai prindem ultimele ore de lumină într-o tură la pas până la mai puțin cunoscutele cascade Urlătoare. Un adevărat om călit de munte și cel mai bun ghid din câți am cunoscut vreodată, domnul Comăniță ne-a deschis calea prin zăpada care ne ajungea până la genunchi. După ce ne-a arătat urme de jder și de râs, ne-a povestit de ce Urlătoarele au aceeași temperatură tot anul, despre bujorii sălbatici, legendele făurite pentru fiecare deal și curmătură din zonă, de pasiunea lui pentru pietre. Numai vocile noastre și murmurul limpede al apei tăiau liniștea deplină din pădure, iar la răstimpuri căzăturile noastre înfundate în zăpada moale. Eu mai mult ascultam decât vorbeam, mi-era teamă că n-o să mai apuc să respir așa aer tare și curat; îl trăgeam pe nas cu atâta nesaț că mă durea în cerul gurii.

La întoarcere, domnul Comăniță ne-a făcut o surpriză și ne-a dus în Vamă s-o cunoaștem pe tanti Maria, un suflet încă tânăr cu o minte ageră la cei 92 ani ai săi. Recunosc că aș mai fi stat mult și bine să mă încălzesc lângă sobă în odaia cu pereții nevăruiți de un secol, dar păstrați impecabil cu portretul Reginei Maria lângă opaiț. Am aflat, în stilul snovos de a povesti al localnicilor, despre viața dinainte de război, de papainog sau despre boul ascuns de colectivizare în otavă. Cu ultimele raze de lumină am făcut câteva poze nereușite casei cu pereții exteriori căptușiți cu șindrilă, după care am vizitat rațele moțate și fânarul, acolo unde, în ciuda ploii mărunte de afară, aromele mai multor veri mi-au explodat în nări. Am pupat-o tare pe tanti Maria și i-am promis să-i trimit pozele.

Ne-am reîntors la chalet pe-o beznă de-mi scoteam ochii, de parcă tot spațiul se contractase dintr-odată. Auzisem de faimosul cer înstelat așa că mi-am notat încă un motiv să revin pe vreme senină. Înainte de cină n-am avut vreme decât să admir pe propria-mi față efectul de lifting natural pe care l-a avut plimbarea ca mai apoi să mă delectez cu o pastramă băițuită, în compania unui Cabernet înfocat. Am mai stat de vorbă cu Enisa, reamintind fermecată surprizele unei zile atât de reușite și am căzut devreme într-o mult prea meritată odihnă.

Dimineața m-a întâmpinat c-o schimbare vizibilă de peisaj (vreme imprevizibilă de munte): zăpada pe jumătate topită și soarele răzbătând printre nori, dar aceeași liniște și aer proaspăt. După micul dejun copios, Enisa mi-a făcut oficial turul Pastel Chalet. Sunt trei cabane în loc de una singură, fiecare cu câte 5 camere duble și un living comun, perfect pentru serile tihnite la povești și jocuri. Nicio cameră nu seamănă cu alta, dar toate 15 împrumută din culorile Masivului Ciucaș în toate cele patru anotimpuri, de aici și denumirea de Pastel Chalet. E mult bun gust în această combinație de rustic și modern și am apreciat atenția pentru fiecare detaliu în parte.

Meniul este de fiecare dată surprinzător și traduce întocmai întregul farmec al locului așa că vă puteți aștepta la cărnuri și brânzeturi alese, dulcețuri care mai de care, precum și siropuri de bujori de munte, brad sau păpădie. Cât despre ce-i de văzut și de făcut în zonă, aș avea nevoie de încă o postare întreagă, așa că mă rezum la câteva cuvinte cheie: zimbrărie, stâne, trasee montane, plimbări cu căruța/sania, păstrăvărie, cules de ciuperci/fructe/flori, curs de supraviețuire, masaj, ateliere creative pentru copii și multe, multe altele. Printre care și o vizită la tanti Maria.

Pastel Chalet este o poveste în sine, născută în cel mai potrivit loc din țară; este unul din motivele pentru care iubim călătoritul în România indiferent de anotimp.

Mai multe detalii despre Pastel Chalet găsiți aici, iar eu vă aștept să creăm împreună propria voastră poveste de călătorie.