Sarmale, cârnaţi, răcituri, cozonaci, munţi de mâncare cât vezi cu ochii! Putem spune cu mâna pe inimă că, după fiecare sfârşit de an, suntem cu toţii ghiftuiţi şi parcă am tânji după ceva verdeţuri, doar că iarna e în putere şi tot ne dă ghes la slăninuţă.
Stăteam zilele trecute de vorbă cu sora mea despre ce să mai postez pe pagina 5 Senses Romania când îmi spune: “Dar ceva leacuri băbeşti de detoxifiere după porcăriile (a se înţelege preparate variate de porc, nu dăm niciodată în porc, Doamne fereşte!) de Sărbători nu există? Oare ce mâncau ţăranii pe vremuri, după Anul Nou?”
Chiar aşa, ce mâncau ţăranii români după ce se încheia ghiftuiala oficială? Şi m-am apucat să citesc din scriptele vremii – Igiena ţeranului român, Gh. Crăiniceanu (1853); încă aştept să primesc comanda pentru Din bucătăria ţăranului român a lui Mihai Lupescu (1916). Răspunsul: păi, cam acelaşi lucru. Până nu începea oficial postul Paştilor, toate familiile din zona rurală consumau în continuare proviziile adunate de cu toamna.
Mai puţin ştiut este că, la vremea aceea, anul se împărţea în nouă epoci care delimitau perioadele de post şi de dulce sau de frupt din alimentaţia ţăranilor. Anul începe întotdeauna cu Carnavalul sau dulcele iernei, calculat între 25 decembrie şi 26 ianuarie, uneori extins până la 1 martie. Gh. Crăiniceanu scrie: “În dulcele iernei se mănâncă carne de porc, cârnaţi groşi şi subţiri, slănină, piftii (recituri), varză acră; rar se întâmplă să fie la casă şi vacă cu lapte, oile însă şi găinile nu produc iarna alimente, şi puţinele oue ce se mai ouă, le păstrează pentru septemâna albă; taie câte o pasăre la serbătore, unii gătesc şi fasole cu grăsime de porc, rar cartofi. Prăjituri fac cei cu dare de mână la serbători. Tăeţei scurşi cu untură. Zemă de pâne dresă cu grăsime. Mămăligă cu unt, cu brânză, lapte, oue.”
Săptămâna albă se ţinea fie între 26 ianuarie şi 1 februarie, fie între 1 şi 7 martie şi reprezenta, după cum îi spune şi numele, săptămâna lactatelor, un moment de tranziţie între untura de porc şi pregătirea pentru următorul post: “În septemâna albă (a brânzei) se gătesce, în loc de grăsime de porc, cu unt de vacă sau de oie, capră. Se pote mânca şi pesce.”
Aţi zice că nu sună rău, nu-i aşa? Ei bine, dimpotrivă, marea problemă a timpurilor cu pricina era de fapt alimentaţia proastă a ţăranilor şi nu mă refer la calitatea şi cantitatea hranei, ci la asocierea calendaristică:
“S’a remarcat de către mulţi medici români că, ţeranul postind, se hrănesce reu tocmai pe timpul când are cea mai grea muncă a câmpului, pe postul Pascelui; şi iarna, când nu lucrează mai nimica, mănâncă mai bine. Mai toţi [medicii] au cerut modificarea felului de postire. O cer şi eu, cu tote că sciu greutăţile ce sunt de preîntâmpinat, căci biserica nostră, ori-cât de independentă este în România, moralmente totuşi depinde de patru Patriarchi ai bisericei ortodoxe.”
Postul Paştilor are un întreg ritual alimentar, dar aceasta este o altă poveste, pentru zilele când primăvara va miji.